Hepatita autoimuna

Hepatita autoimuna este o afectiune cronica rara, de etiologie necunoscuta, caracterizata prin autoreactivitate exagerata, pe un fond de predispozitie genetica. Sistemul imun al pacientului ataca ficatul determinind inflamatie si moarte celulara. Desi boala este cronica si progresiva numerosi pacienti prezinta hepatita acuta, cu icter, febra si simptome de disfunctie hepatica severa.
Hepatita autoimuna apare mai ales la femei- 70% intre virsta de 15 si 40 de ani.
Termenul de „hepatita lupoida”, era cindva folosit pentru aceasta afectiune, dar s-a dovedit ca pacientii cu LES nu prezinta o incidenta crescuta a hepatitei autoimune, de aceea aceasta denumire nu este corecta.
Pacientii se prezinta cu hepatita moderata sau severa, asociata cu transaminaze crescute, FA moderat crescuta si activitate ridicata a GGT. Tabloul clinic se prezinta cu icter, febra, durere in hipocondrul drept si ocazional manifestari extrahepatice: artralgii, mialgii, poliserozite si trombocitopenie.
Hepatita autoimuna este o afectiune grava, netratata determina fibroza hepatica si ciroza secundara, eventual insuficienta hepatica.
Tratamentul este eficient daca este initiat precoce in evolutia bolii. Hepatita autoimuna poate de obicei fi controlata terapeutic, studiile aratind un raspuns sustinut din partea organismului fata de terapie si stoparea leziunilor hepatica, chiar reversibilitatea lor. Medicamentele de baza sunt corticosteroizii si azatioprina.
In aproape 7 cazuri din 10, boala intra in remisiune dupa 3 ani de la inceperea tratamentului. Remisia incepe atunci cind simptomele dispar iar testele de laborator arata ameliorarea functiilor hepatice. Unele persoane pot intrerupe tratamentul, dar perioada de remisiune se scurteaza, aparind noi recaderi. Tratamentul necesita monitorizare atenta iar dozele de medicament ajustate continuu. Este o terapie pentru toata viata.

Patogenie

Studiile arata ca leziunile hepatice la un pacient cu hepatita autoimuna sunt rezultatul unui atac mediat celular. Acest atac este directionat impotriva hepatocitelor predispuse genetic. Prezentari anormale ale Ag HLA clasa II pe suprafata hepatocitelor faciliteaza prezentarea unor structuri normale din membrana hepatocitelor celulelor procesatoare de Ag. Aceste celule activate, vor stimula clonarea de limfocite T citotoxice sensibilizate pentru hepatocite care vor infiltra tesutul hepatic, elibera citokine si vor ajuta la distrugerea hepatocitelor.
Cauza expresiei aberante de HLA II la suprafata hepatocitelor este necunoscuta, se considera ca factori declansatori: cei genetici, infectiile virale (hepatita A, B, infectia cu Epstein-Barr) si agenti chimici (interferon, melatonina, alfa-metildopa, oxifenisatin, nitrofurantoin, acid tienilic) . Receptorul asialoglicoproteina si citocromul P450 sunt propusi ca autoAg declansatori.
Unii pacienti par a fi succeptibili genetic pentru a dezvolta hepatita autoimuna. Aceasta conditie este asociata cu alelele complement C4AQO ai HLA haplotip B8, B14, DR3, DR4, si Dw3. HLA DR3 predispune la boli agresive, care nu raspund la terapie. Acesti pacienti sunt frecvent foarte tineri. HLA DR4 sunt mai predispusi la dezvoltarea de manifestari extrahepatice.
Evidentierea unei patogeneze autoimune include:
-leziuni histopatologice hepatice ce cuprind predominant linfocite T citotoxice
-autoAc circulanti: nucleari, anti muschi neted, anti tiroidieni, antimicrosomi hepatici si renali, Ag hepatic solubil, lectina hepatica
-asocierea cu hipergammaglobulinemia si factorul reumatoid
-asociere cu alte afectiuni autoimune
-raspunsul la steroizi si terapie imunosupresiva.